Adnotări noi

Dispoziţiile art. 404 din Codul penal, cu referire la sintagma „pune în pericol securitatea naţională”, şi ale art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, cu referire la sintagma „orice alte acţiuni” au fost controlului de constituționalitate prin raportare la prevederile constituționale ale art. 1 alin. 5, art. 20, art. 21 alin. 3, art. 40, art. 53 alin. 2. În motivarea excepției de neconstituționalitate s-a susținut sintagmele criticate sunt lipsite de precizie şi de claritate, iar restrângerea libertăților invocate nu este proporțională cu situația care a determinat-o, în condițiile în care nu este precis conturată, permițând astfel o extindere arbitrară și nelimitată a ipotezelor în care restrângerea poate surveni. În lipsa dispoziţiilor legale care să contureze limitele restrângerii libertăţii de expresie şi a libertăţii de asociere, reglementările criticate aduc atingere însăşi existenţei acestor libertăţi, care pot fi suprimate printr-un eventual abuz al organelor judiciare. Curtea a respins, ca inadmisibilă, excepția privind dispozițiile art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991, lipsind legătura textului cu cauza în care a fost invocată, și, ca neîntemeiată, excepția privind dispozițiile art. 404 C.pen. Cu privire la acest din urmă aspect, Curtea a făcut trimite la considerentele DCC nr. 91 din 28 februarie 2018, prin care a determinat sfera de cuprindere a termenului „securitate națională”, considerente aplicabile mutatis mutandis și în ceea ce privește infracțiunea de comunicare de informații false. Cu privire la sintagma „pune în pericol”, s-a reţinut că dreptul penal se caracterizează, printre altele, prin autonomie conceptuală, principiu potrivit căruia legiuitorul poate defini anumiţi termeni şi anumite expresii în cuprinsul legii penale, dându-le acestora o semnificaţie specifică dreptului penal, diferită de cea uzuală. Per a contrario, nedefinirea prin legea penală a unor noţiuni şi sintagme utilizate în cuprinsul normelor penale semnifică intenţia legiuitorului de a le conferi acestora înţelesul ce rezultă din sensul comun al termenilor. Or, sensul comun al sintagmei „pune în pericol” este acela de „a periclita”, „a primejdui”. Deşi noţiunea „securitate naţională” nu este definită în cuprinsul legii penale, jurisprudenţa instanţei de control constituţional a clarificat sfera de cuprindere a acesteia. Prin urmare, dreptul de apreciere conferit organelor judiciare nu este unul discreţionar, astfel cum susţin autorii excepţiei de neconstituţionalitate, de natură să determine interpretări subiective ale dispoziţiilor art. 404 din Codul penal, cu atât mai mult cu cât norma de incriminare analizată prevede, astfel cum am arătat, şi o altă cerinţă esenţială pentru întregirea elementului material al infracţiunii de comunicare de informaţii false, respectiv cerinţa ca făptuitorul să cunoască caracterul fals ori falsificat al ştirilor, datelor, informaţiilor sau documentelor pe care le comunică sau răspândeşte, astfel încât faptele anterior menţionate să poată fi încadrate în sfera de aplicare a textului criticat. Această din urmă cerinţă esenţială, stabilită în cuprinsul normei de incriminare criticate, va fi coroborată, ex lege, de către organele judiciare, cu cerinţa ca acţiunea de comunicare sau de răspândire de ştiri, date, informaţii ori de documente falsificate să pună în pericol securitatea naţională. De asemenea, Curtea a reținut că infracțiunea de comunicare de informații false corespunde, cu cea din reglementarea anterioară în linii mari (art. 168 ind. 1 C.pen. din 1969) sub aspectul denumirii marginale, al conţinutului constitutiv şi al tratamentului sancţionator. Deosebirea dintre norma penală anterioară şi cea în vigoare priveşte introducerea în actuala reglementare a cerinţei ca făptuitorul să cunoască caracterul fals al ştirilor, datelor sau informaţiilor ori documentelor falsificate pe care le comunică sau răspândeşte, precum şi înlocuirea sintagmei „siguranţa statului” cu „securitate naţională”. Obiectul juridic special al infracţiunii constă în relaţiile sociale referitoare la securitatea naţională, care trebuie protejate împotriva acţiunilor de comunicare sau răspândire de ştiri, date, informaţii false ori de documente falsificate care pot pune în pericol această valoare socială. Elementul material al infracţiunii se realizează printr-o acţiune de comunicare sau răspândire de ştiri, date, informaţii ori de documente false ori falsificate. Pentru întregirea elementului material trebuie îndeplinite două cerinţe esenţiale. Pe de o parte, este necesar ca ştirile, datele, informaţiile sau documentele să fie false ori falsificate, iar făptuitorul să cunoască acest aspect. Pe de altă parte, este necesar ca acţiunea de comunicare sau de răspândire de ştiri, date, informaţii false ori documente falsificate să pună în pericol securitatea naţională. Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru securitatea naţională. [DCC nr. 495/2024 (M. Of. nr. 237 din 18 martie 2025)] Ultima editare: 19 Martie 2025, 15:16

Dispoziţiile art. 114 alin. (1) şi ale art. 115 alin. (1) raportat la art. 129 din Codul de procedură penală au fost supus controlului de constituționalitate prin raportare la prevederile constituționale ale art. 1 alin. 5, art. 16 alin. 1, art. 21 alin. 1-3, art. 23 alin. 11, art. 24 alin. 1, art. 124, precum și ale art. 6 și 13 din Convenție. În motivarea excepției de neconstituționalitate s-a susținut că normele criticate exclud din categoria martorilor doar părţile şi subiecţii procesuali principali, fără însă a face menţiuni exprese cu privire la imposibilitatea audierii sub identitate reală a unor persoane deja audiate sub o identitate protejată. De asemenea, s-a susținut că lipsa reglementării de lege lata a unei asemenea interdicţii exprese poate avea ca efect apariţia unor anumite „derapaje” sau „deficienţe” în procesul administrării probatoriului, care ar putea avea un efect dirimant cu privire la prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la un proces echitabil de care trebuie să se bucure suspectul şi inculpatul, prin ocolirea, dezactivarea protecţiei oferite de dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală. Aşadar, prin audierea în cauză a aceleiaşi persoane în dublă calitate - de martor cu identitate reală şi martor cu identitate protejată - se aduce o gravă şi ireparabilă atingere a dreptului la un proces echitabil. S-a solicitat ca instanţa de contencios constituţional să pronunţe o decizie interpretativă prin care să constate că „poate fi audiată în calitate de martor orice persoană care are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală” şi, respectiv, că „orice persoană poate fi citată şi audiată în calitate de martor, cu excepţia părţilor şi a subiecţilor procesuali principali”, atât timp cât respectiva persoană nu a fost deja audiată în aceeaşi cauză sub o altă identitate. Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate, reținând că autorul solicită modificarea normelor procesual penale criticate, în sensul de a se reglementa, în mod expres, interdicţia audierii sub identitate reală a unor persoane deja audiate sub o identitate protejată, fiind totodată nemulțumit de modul de interpretare și aplicare a legii de către organele judiciare. Distinct de aceste aspecte, Curtea s-a referit la DCC nr. 218 din 2 iunie 2020 prin care s-a reținut, printre altele, că poate fi audiată în calitate de martor orice persoană care are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală, martorul având, potrivit art. 114 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură penală, obligaţia să spună adevărul în legătură cu faptele şi împrejurările de fapt pentru dovedirea cărora este audiat. Într-o cauză penală, persoana care are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de fapt ce constituie probă în cauza penală urmează să fie audiată de către organele judiciare în calitate de martor cu identitate reală şi, numai în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 125 din Codul de procedură penală, precitate, aceasta va dobândi statutul de martor protejat, urmând să fie audiată în condiţiile art. 129 din Codul de procedură penală. Acest lucru nu are semnificaţia unei deţineri concomitente în persoana aceluiaşi martor atât a calităţii de martor cu identitate reală, cât şi de martor cu identitate protejată. Niciunul dintre textele criticate nu reglementează şi nici nu oferă posibilitatea deţinerii concomitente de către aceeaşi persoană atât a calităţii de martor cu identitate reală, cât şi a calităţii de martor protejat. De fapt, acest lucru nici nu ar fi posibil, întrucât ar contrazice însăşi raţiunea reglementării instituţiei martorului protejat. Din punct de vedere procedural, acelaşi martor poate deţine în mod succesiv cele două calităţi, după cum situaţiile excepţionale, reglementate la art. 125 din Codul de procedură penală, se confirmă la debutul procesului penal ori pe parcursul acestuia sau se infirmă pe parcursul aceluiaşi proces penal. Curtea a constatat că, dacă într-o cauză se atribuie, în mod simultan, unei persoane o dublă calitate, atât de martor cu identitate reală, cât şi de martor protejat, aceasta nu poate fi decât o problemă de aplicare greşită a legii, de competenţa instanţelor judecătoreşti, şi, prin urmare, nu poate constitui obiectul controlului de constituţionalitate. În niciuna dintre ipotezele menţionate - martor cu identitate reală/martor cu identitate protejată - martorul nu se află la adăpost în ceea ce priveşte răspunderea privind declaraţiile sale, astfel că, în situaţia în care denaturează adevărul, acesta riscă să fie tras la răspundere pentru mărturie mincinoasă, indiferent de statutul său în procesul penal. Mai mult, indiferent de calitatea procesuală în cauză - martor cu identitate reală/martor cu identitate protejată -, declaraţia dată în condiţiile normelor procesual penale referitoare la audierea martorilor are valoare probantă unică în procesul penal, nefiind admis ca scopul normelor procesuale referitoare la protecţia martorilor ameninţaţi să poată fi pervertit în sensul criticilor autorului (critici similare celor formulate în prezenta cauză). Mai mult, Curtea a precizat că cele statuate în decizia nr. 248 din 16 aprilie 2019, paragrafele 19-25, referitor la instituţia martorului protejat şi valoarea probantă restrânsă a declaraţiilor acestui martor, sunt aplicabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 114 şi 129 din Codul de procedură penală. [DCC nr. 490/2024 (M. Of. nr. 240 din 18 martie 2025)] Ultima editare: 19 Martie 2025, 15:44

Dispozițiile art. 114 C.proc.pen., alături de cele ale art. 126 alin. (6) şi ale art. 129 C.proc.pen. au fost supuse controlului de constituționalitate susținându-se că prin audierea aceleiaşi persoane în dublă calitate, de martor cu identitate reală şi martor cu identitate protejată, se aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţie şi art. 21 alin. (3) din Constituţie, precum şi dispoziţiilor art. 24 din Constituţie. Însumarea celor două calităţi de către aceeaşi persoană, prin care într-una dintre calităţi, respectiv cea cu identitate reală, prezintă o situaţie de fapt, iar, în cealaltă calitate, respectiv cea de martor cu identitate protejată, vine să-şi certifice şi să întărească depoziţia dată tot de el în calitate de martor cu identitate reală sau, eventual, să o completeze cu aspecte pe care nu le-a declarat şi pe care tot el le-a perceput în ultima sa calitate de martor cu identitate protejată, este incompatibilă şi de natură să încalce dreptul la un proces echitabil care îi este garantat unei persoane acuzate de săvârşirea unei fapte penale. S-a apreciat că atribuirea unei duble calităţi, de martor cu identitate reală, respectiv de martor cu identitate protejată, aceleiaşi persoane conferă martorului posibilitatea de a face declaraţii contradictorii, întrucât se află la adăpostul oricărei răspunderi de natură penală privind declaraţiile necorespunzătoare adevărului, fapt care, de asemenea, este incompatibil cu dreptul la un proces echitabil de care ar trebui să dispună persoanele acuzate de săvârşirea unei fapte penale. Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 114 și art. 129 C.proc.pen., reținând că poate fi audiată în calitate de martor orice persoană care are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală, martorul având, potrivit art. 114 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură penală, obligaţia de a spune adevărul în legătură cu faptele şi împrejurările de fapt pentru dovedirea cărora este audiat. În acelaşi timp, potrivit art. 125 din Codul de procedură penală, în cazul în care există o suspiciune rezonabilă că viaţa, integritatea corporală, libertatea, bunurile sau activitatea profesională a martorului ori a unui membru de familie al acestuia ar putea fi puse în pericol ca urmare a datelor pe care le furnizează organelor judiciare sau a declaraţiilor sale, organul judiciar competent acordă acestuia statutul de martor ameninţat şi dispune una ori mai multe dintre măsurile de protecţie prevăzute la art. 126 sau 127 din acelaşi act normativ, după caz. Cu alte cuvinte, într-o cauză penală, persoana care are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de fapt ce constituie probă în cauza penală urmează a fi audiată de către organele judiciare în calitate de martor cu identitate reală şi, numai în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 125 din Codul de procedură penală, precitate, aceasta va dobândi statutul de martor protejat, urmând a fi audiată în condiţiile art. 129 din Codul de procedură penală. Regula în materia audierii martorilor este reprezentată de audierea persoanei care are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală ca martor cu identitate reală, şi numai în situaţiile excepţionale, reglementate la art. 125 din Codul de procedură penală, audierea persoanei se va face potrivit procedurii reglementate la art. 129 din acelaşi act normativ pentru martorii cu identitate protejată. În dezacord însă cu susţinerile autoarei, Curtea a reţinut că acest lucru nu are semnificaţia unei deţineri concomitente în persoana aceluiaşi martor atât a calităţii de martor cu identitate reală, cât şi de martor cu identitate protejată. Niciunul din textele criticate nu reglementează şi nici nu oferă posibilitatea deţinerii concomitente de către aceeaşi persoană atât a calităţii de martor cu identitate reală, cât şi a calităţii de martor protejat. De fapt, acest lucru nici nu ar fi posibil, întrucât ar contrazice însăşi raţiunea reglementării instituţiei martorului protejat. Din punct de vedere procedural, acelaşi martor poate deţine în mod succesiv cele două calităţi, după cum situaţiile excepţionale, reglementate la art. 125 din Codul de procedură, se confirmă la debutul procesului penal ori pe parcursul acestuia sau se infirmă pe parcursul aceluiaşi proces penal. Dacă, aşa cum susţine Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, într-o cauză se atribuie, în mod simultan, unei persoane o dublă calitate, atât de martor cu identitate reală, cât şi de martor protejat, aceasta nu poate fi decât o problemă de aplicare greşită a legii, de competenţa instanţelor judecătoreşti, şi, prin urmare, nu poate face obiectul controlului de constituţionalitate. Totodată, contrar celor arătate de autoare, Curtea reţine că în niciuna dintre ipotezele menţionate - martor cu identitate reală/martor cu identitate protejată - martorul nu se află la adăpost în ceea ce priveşte răspunderea privind declaraţiile sale, astfel că, în situaţia în care denaturează adevărul, acesta riscă să fie tras la răspundere pentru mărturie mincinoasă, indiferent de statutul său în procesul penal. Mai mult, indiferent de calitatea procesuală în cauză - martor cu identitate reală/martor cu identitate protejată - declaraţia dată în condiţiile normelor procesual penale referitoare la audierea martorilor are valoare probantă unică în procesul penal, nefiind admis ca scopul normelor procesuale referitoare la protecţia martorilor ameninţaţi să poată fi pervertit în sensul celor precizate de autoare. [DCC nr. 218/2020 (M. Of. nr. 617 din 14 iulie 2020)] Ultima editare: 19 Martie 2025, 15:56

În fața Curții, reclamantul s-a plâns că arestarea sa preventivă după 5 ianuarie 2019 a fost ilegală, deoarece instanțele interne nu au reușit să examineze în termenul prevăzut de lege dacă temeiurile arestării sale au existat și dacă detenția sa ar trebui prelungită sau ridicată și că nu a avut posibilitatea declanșării unui control judiciar efectiv al arestării sale preventive. Pentru a stabili dacă reclamantul a fost privat de libertate în conformitate cu articolul 5 parag. 1 din Convenție, Curtea a reținut că arestarea preventivă a reclamantului a fost dispusă în legătură cu procesul penal intentat împotriva sa, pe baza riscului de recidivă și că, prin urmare, a intrat în sfera de aplicare a articolului 5 parag. 1 lit. c) din Convenție. În ceea ce privește dacă detenția reclamantului a fost „legală” și „în conformitate cu o procedură prevăzută de lege”, așa cum se prevede la articolul 5 parag. 1, Curtea a observat că la 5 ianuarie 2019, când termenul de două luni prevăzut de Codul de procedură penală croat pentru verificarea arestării preventive a expirat, instanța municipală nu luase încă decizia. Abia 46 de zile mai târziu, la 20 februarie 2019, instanța a dispus menținerea arestării preventive a reclamantului, decizie menținută de Tribunal, la 4 martie 2019. Instanțele interne erau obligate să ia o nouă decizie privind continuarea sau nu a arestării preventive cel puțin o dată la două luni. Curtea deși ar putea să accepte că arestarea preventivă a reclamantului în perioada 5 ianuarie 2019 – 20 februarie 2019, precum și detenția sa după această dată, au rămas legale în temeiul dreptului intern, reiterează că dreptul național trebuie să aibă și o anumită calitate: trebuie să conțină norme clare și accesibile care reglementează circumstanțele în care privarea de libertate este permisă și trebuie să îndeplinească în special testul previzibilității. În această privință, Curtea a constatat că jurisprudența instanțelor interne, care autorizau instanțele să ia decizia cu privire la continuarea arestării preventive a unei persoane într-un anumit termen, nedefinit în mod clar, după expirarea termenului legal prevăzut în Codul de procedură penală croat, introduce un element de incertitudine în aplicarea acestei dispoziții. Prin urmare, această jurisprudență ridică o problemă în ceea ce privește previzibilitatea aplicării dreptului intern în litigiu. În plus, Curtea a reiterat că, potrivit jurisprudenței sale, nicio detenție arbitrară nu poate fi compatibilă cu articolul 5 parag. 1. Unul dintre elementele relevante în evaluarea dacă detenția unei persoane, în pofida respectării legislației interne, trebuie considerată arbitrară și, prin urmare, contrară articolului 5 parag. 1 este viteza cu care instanțele naționale au emis o nouă hotărâre cu privire la starea de detenție după expirarea perioadei precedente. Alte elemente relevante includ existența unor garanții adecvate împotriva întârzierilor nerezonabile, complexitatea procedurilor și conduita reclamantului. Curtea a notat în acest sens că reclamantul a fost arestat preventiv fără ca decizia necesară privind continuarea detenției sale să fi fost luată pentru 46 de zile, perioadă care nu poate fi considerată neglijabilă având în vedere standardele stricte stabilite în jurisprudența sa cu privire la problema respectării de către stat a cerinței de înlocuire rapidă a hotărârilor de detenție expirate. În continuare, Curtea a observat că nu se poate spune că reclamantul a contribuit la întârzierile procedurale: întârzierea fiind cauzată de faptul că procedura de verificare a fost inițiată cu întârziere, numai după ce reclamantul a avertizat instanțele interne cu privire la expirarea termenului. În plus, termenul în cauză era cunoscut de autoritățile naționale, iar reclamantul se afla în detenție din aprilie 2018 și, prin urmare, sub supravegherea autorităților de ceva timp. În cele din urmă, Curtea nu poate regăsi garanții suficient de clare pentru a se asigura că o decizie privind eliberarea din detenție a reclamantului nu va fi amânată în mod nerezonabil. Curtea a concluzionat că detenția reclamantului între 5 ianuarie 2019 și 20 februarie 2019 trebuie considerată arbitrară și, prin urmare, ilegală în sensul articolului 5 parag. 1 din Convenție. [CtEDO, hotărârea din 18 martie 2025, cauza Miklić c. Croației, www.hudoc.echr.coe.int] Ultima editare: 19 Martie 2025, 16:46

Reclamantul s-a plâns că instanțele naționale nu au avut în vedere motive suficiente și o evaluare individualizată atunci când l-au condamnat pentru calitatea sa de membru al unei organizații teroriste armate. Reclamantul s-a plâns de încălcarea dreptului său la un proces echitabil, astfel cum este garantat de articolul 6 parag. 1 din Convenție. Pentru a aprecia dacă dreptul la o hotărâre motivată în temeiul articolului 6 parag. 1 din Convenție a fost respectat într-o anumită cauză, Curtea trebuie să-și întemeieze examinarea pe elementele de probă care au făcut parte din aprecierea instanțelor interne, astfel cum se reflectă în hotărârile acestora. Aprecierea în acest sens nu înseamnă o simplă enumerare a probelor, ci necesită angajamentul instanțelor interne de a stabili faptele pe care se întemeiază o acuzație împotriva unei persoane și de a se angaja în exercițiul logic și intelectual de aplicare a legii la faptele cauzei, astfel cum este stabilită în lumina probelor, în vederea stabilirii răspunderii penale a unei persoane. Datoria instanțelor naționale de a efectua o examinare adecvată a oricărui punct specific, pertinent și important formulat de acuzat face, de asemenea, o parte inerentă a acestui exercițiu. În timp ce articolul 6 parag. 1 din Convenție nu împiedică instanțele naționale să folosească același raționament cu privire la un grup de indivizi care se află într-o poziție identică din punct de vedere factual și juridic, în cazurile în care instanțele naționale sunt chemate să stabilească o acuzație penală, obligația lor de a motiva hotărârile lor pe fondul cauzei, în temeiul articolului 6 parag. 1 din Convenție, implică în mod necesar ca fiecare motiv să fie adaptat circumstanțelor specifice fiecăreia. În această privință, nu este rolul Curții, în temeiul articolului 6 parag. 1 din Convenție, să stabilească dacă probele – atunci când nu sunt evaluate individual de către o instanță de fond – au fost suficiente și relevante pentru a justifica condamnarea. Revenind la circumstanțele prezentei cauze, Curtea a reținut că, în hotărârea de 82 de pagini, instanța de fond a rezumat mai întâi actul de acuzare, opinia procurorului cu privire la fondul cauzei, declarațiile făcute de inculpați în fiecare etapă a procedurii și declarațiile reclamanților și a doi martori. A enumerat dovezile sub cinci rubrici. Apoi a clasificat inculpații în patru categorii, iar acest lucru nu s-a întemeiat, după cum a susținut Guvernul, pe infracțiunile pe care le-ar fi presupus că le-ar fi comis; așa cum se reiese din faptul că aprecierile instanței de fond pentru inculpații din grupele (iii) și (iv), priveau dacă aceștia au comis infracțiunea de a fi membri ai unei organizații teroriste armate. În ceea ce privește grupul (iv), din care aparținea reclamantul, instanța de fond a adoptat aceeași rațiune ca și pentru cei șapte inculpați a căror răspundere penală a fost stabilită cu referire la: (a) convorbirile pe care inculpații le-au avut cu liderii organizației teroriste și activitățile pe care le-au desfășurat în urma acestor conversații; (b) convorbirile inculpaților consemnate în stenograme; (c) declarațiile date de martorul R.S. și procesul-verbal care conține actul de identitate cu fotografie; (d) documentele confiscate de natură organizatorică; și (e) celelalte documente și rapoarte disponibile în dosarul cauzei. În opinia Curții, omisiunea instanței de a indica apelurile telefonice pe care reclamantul le-ar fi avut cu liderii organizației a fost de o importanță crucială în prezenta cauză. Acest lucru se datorează faptului că soluția de condamnare a inculpaților din grupul (iv), inclusiv a reclamantului, pentru apartenența la o organizație teroristă armată a depins în mare măsură de efectuarea acestor apeluri telefonice, ceea ce, potrivit instanței de fond, a condus la desfășurarea anumitor activități în İzmir, având ca rezultat incendierea a numeroase vehicule. Mai simplu spus, dacă reclamantul nu ar fi făcut astfel de apeluri, el nu ar fi fost inclus în evaluarea instanței de fond care a condus la condamnarea sa. Prin urmare, Curtea a considerat că, deși instanța de fond era obligată să dea dovadă de cea mai mare rigoare în prezentarea motivelor de fapt care au determinat-o să condamne reclamantul pentru o infracțiune gravă, nu și-a îndeplinit această obligație pentru că nu a indicat apelurile telefonice ale reclamantului cu conducătorii YDGH. În plus, singura parte a hotărârii care conținea părți din stenogramele apelurilor interceptate a fost partea în care au fost reproduse declarațiile fiecărui inculpat și rămâne faptul că singurul inculpat cu care reclamantul a vorbit la telefon a fost E.Y., care a fost acuzat că este membru al YDGH, și nu lider al acestei organizații. În orice caz, Curtea a reținut că instanța de fond nu a abordat afirmația reclamantului potrivit căreia cele două convorbiri telefonice cu E.Y. se referea la o întâlnire la un loc numit „afiş cafe” şi nu la fapta de a agăţa ilegal un banner (afiş), în privinţa căreia a prezentat şi o fotografie a cafenelei în cauză. Mai mult, și mai important, deși instanța de fond a făcut trimitere la „documentele sechestrate cu caracter organizatoric”, nu s-a acordat nicio referire sau pondere specifică tipăritului de două pagini, găsit în timpul percheziției casei lui M.B., în care un anume „M.A.”, F.E. și M.E. erau identificați ca responsabili cu afacerile de presă ale filialei E. a YDGH. Această opinie pare să fie susținută și de faptul că hotărârea nu conține niciun indiciu care să arate că instanța de fond a constatat că reclamantul era vinovat de apartenența la o organizație teroristă armată pe motiv că îl considera una dintre persoanele responsabile pentru afacerile de presă ale organizației. Nici din hotărâre nu s-a putut desluși dacă au fost luate măsuri pentru a verifica autenticitatea, veridicitatea sau calitatea tipăririi de două pagini – care nu conținea nicio scriere de mână sau semnătură – sau informațiile conținute în acesta, în măsura în care îl privea pe reclamant. În sfârșit, Curtea nu a acceptat susținerea Guvernului conform căreia participarea reclamantului la o emisiune de televiziune de la Roj TV a fost folosită ca probă în sprijinul condamnării sale, având în vedere că instanța de fond nici nu a enumerat ca element de probă raportul poliției privind acest incident și nici nu părea să-l fi menționat în aprecierea asupra fondului cauzei. Curtea a considerat că, în hotărârea sa, instanța de fond nu a motivat în mod adecvat faptele care au stat la baza condamnării reclamantului pentru apartenența la o organizație teroristă armată, nu a oferit o evaluare individuală a răspunderii penale a reclamantului, proporțională cu gravitatea infracțiunii și cu sancțiunea impusă. În plus, nici Curtea de Casație, nici Curtea Constituțională nu au remediat neîndeplinirea de către instanța de fond a obligației sale de a pronunța o hotărâre motivată în temeiul articolului 6 parag. 1 din Convenție, care era o deficiență crucială care a mers pe fondul cauzei. În consecință, a existat o încălcare a articolului 6 parag. 1 din Convenție. [CtEDO, hotărârea din 18 martie 2025, cauza Mustafa Aydın c. Turciei, www.hudoc.echr.coe.int] Ultima editare: 19 Martie 2025, 17:45

Când aplică pedeapsa principală a închisorii sau a amenzii, instanța va analiza mai întâi dacă se impune aplicarea pedepselor complementare. În caz afirmativ, va aplica și pedepse accesorii corespunzătoare. Dacă însă aplică pedeapsa detențiunii pe viață, instanța va analiza direct necesitatea aplicării pedepselor accesorii, independent de aplicarea sau nu a pedepselor complementare, fără a putea aplica de drept pedepsele accesorii menționate de art. 65 alin. 2 C.pen. [V. Pușcașu, C. Ghigheci, Codul penal adnotat. Partea generală, vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2021, p. 317, cu referire la CA Ploiești, secția penală, decizia nr. 1644 din 7 decembrie 2012, www.rejust.ro] Ultima editare: 18 Martie 2025, 10:13

Nu se poate reține nelegalitatea unei hotărâri atunci când se indică doar textul de lege care prevede pedepsele accesorie, fără a se indica expres drepturile interzise cu titlu de pedeapsă accesorie. [CA Ploiești, secția penală, decizia nr. 1627 din 5 decembrie 2012, www.rejust.ro] Ultima editare: 18 Martie 2025, 10:30

Pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor de fi tutore sau curator, care constituie o ingerinţă în exercitarea dreptului la respectarea vieţii private şi de familie, se aplică, potrivit art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dacă instanţa constată că, în raport cu tipul de infracţiune săvârşită de inculpat, cu conduita acestuia şi cu interesul minorului, limitarea exercitării acestui drept al inculpatului pe durata executării pedepsei privative de libertate este o măsură necesară pentru protejarea minorului şi, ca atare, urmăreşte un scop legitim. Aplicarea pedepsei accesorii a interzicerii acestor drepturi inculpatului care a săvârşit infracţiunea de omor calificat asupra tatălui său constituie o măsură necesară pentru protejarea minorului, urmărind acest scop legitim. [CA Bacău, secția penală, decizia nr. 16 din 7 februarie 2012, www.rejust.ro] Ultima editare: 18 Martie 2025, 10:38

În privința pedepsei accesorii a interzicerii dreptului de a alege, CtEDO a statuat în cauza Hirst c. Marii Britanii din 30 martie 2004, că o interdicție absolută de a vota impusă tuturor deținuților nu intră în marja de apreciere a statului, fiind violat art. 3 din Primul Protocol al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, întrucât nu există o legătură între interdicția votului și prevenirea infracțiunilor sau scopul reinserției sociale a infractorilor. În cauză, față de infracțiunea săvârșită de inculpați și anume infracțiunea de ucidere din culpă, nu se impune condamnarea acestora la pedeapsa accesorie a interzicerii dreptului electoral de a alege. [CA Timișoara, secția penală, decizia nr. 910 din 1 octombrie 2009, în V. Pușcașu, C. Ghigheci, Codul penal adnotat. Partea generală, vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2021, p. 318] Ultima editare: 18 Martie 2025, 11:14

Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi a suferit modificări atât sub aspectul duratei, prin reducerea limitei maxime de la 10 ani la 5 ani, cât și sub aspectul conținutului, prin creșterea numărului drepturilor care intră în conținutul acestei pedepse. Prin reducerea duratei interzicerii exercitării unor drepturi, se urmărește o motivare suplimentară a condamnatului pentru respectarea legalității prin stabilirea unui orizont de timp rezonabil la împlinirea căruia vor înceta aceste restricții. În legătură cu interzicerea exercitării unor drepturi, noua reglementare, pe de o parte, extinde considerabil libertatea judecătorului în alegerea acestora și se realizează o mai bună adecvare a sancțiunii în raport cu împrejurările concrete ale cauzei sporindu-i în acest fel considerabil eficiența. Totodată, au fost introduse în conținutul pedepsei complementare o parte din sancțiunile care în prezent se regăsesc în materia măsurilor de siguranță, respectiv interzicerea de a se afla în anumite localități, expulzarea străinilor și interdicția de a reveni în locuința familiei pe o perioadă determinată, întrucât prin natura lor acestea au un pronunțat caracter punitiv urmărind în principal restrângerea libertății de mișcare și numai indirect, datorită acestui efect, se realizează înlăturarea stării de pericol și prevenirea comiterii de noi infracțiuni. [Expunere de motive privind Codul penal, p. 11, www.cdep.ro] Ultima editare: 18 Martie 2025, 11:30